vineri, martie 27, 2009

Nu-mi mai place acel oraş


Din start vreau să spun că rândurile de mai jos sunt strict o părere personală, apărută nu de mult timp, dar care prinde rădăcini adânci în mine, deci dacă nu suntem de acord, soarta.


După câteva luni, cred, am avut iarăşi drum în capitală. În ultimul timp mă feresc din ce în ce să mai ajung acolo. Nu-mi mai place acel oraş cu toate că are străzile pline de viaţă şi poţi fluiera liniştit pe trotuare fără să creadă cineva că eşti lunatic, spre deosebire de Ploieşti. Totuşi, nu-mi mai place acel oraş.

Are cele mai complete magazine, foto şi montane că altele nu mă prea interesează, acolo găsesc cartoane pe care să-mi lipesc măscăriile de poze şi cam orice altceva am nevoie. Ce să mai, un oraş complet, dar.. nu-mi mai place.

Problema a apărut acum câţiva ani. De la cadre largi, am început să caut detalii. Nu-mi mai plac mult imaginile de ansamblu, prefer să focalizez doar un subiect şi să-l izolez cumva de restul peisajului. Aşa şi cu acel oraş. Nu mai văd străzile pline de viaţă, cu toate că ele sunt, văd doar mizeria de pe ele şi scuipaţii de pe trotuar. Drumul dintre magazine nu mai este plin de entuziasm pentru mine, acum este plin de praf, de oameni grăbiţi şi de oameni mai lipsiţi de noroc, oameni nebăgaţi în seamă de mulţi, cu toate că toţi au covrigi în mână. Este păcat să ai un covrig şi să nu-l împarţi. Grâul, apa şi sarea sunt ale tuturor, nu doar ale celor cu bani, aşa cum vor să ne facă suveranii statului să credem.

Acum am un fluierat trist pe străzile nu de mult pline de viaţă. Merg grăbit de la magazin la magazin şi fug repede la gară să scap. Nu-mi mai place acel oraş.

Şi ca bonus, la dus, m-am întâlnit cu doi cunoscuţi, cunoscuţi vechi de ani de zile (şi nopţi). Am mai văzut artişti şi i-am mai văzut şi pe ei doi, dar de data asta parcă prea erau artişti.

Oameni de un aşa prost gust şi de o falsitate atât de mare nu am mai obervat. Orice ziceau era o replică de film sau teatru, cu accentul actorului respectiv bineînţeles. Orice remarcă era un citat, orice gest era controlat, oricare dintre ei este un om depersonalizat, adică un rahat.

luni, martie 16, 2009

Celina


Pe Celina o ştiu de nu mai ştiu câţi ani, dar bănuiesc că de prin 2001-2002. Mereu veselă şi pasionată de ceea ce face, aş putea spune că este una dintre puţinele persoane care sunt dedicate succesului.

Nu cred să mai ştiu pe cineva ca ea, chiar crede în ceea ce face şi dă totul pentru a ajunge acolo unde vrea şi merită! În rest.. doar laude!


Asta cred că este a treia noastră şedinţă foto. M-a uimit cum a putut plânge la comandă în două minute. Mie îmi dau lacrimile la câţiva ani şi atunci de la ceapă sau ceva asemănător. Oricum ea este acrtiţă, eu sunt pierde-vară, n-am de ce plânge.

p.s. prima fotografie mi se pare nemaipomenită. Îmi pare vie, zici că acum va spune ceva!