duminică, decembrie 06, 2009

Vf. Omu de 1 dec 2009

Înainte de răsărit pe vârful Omu


Oboseala urcuşului era deja uitată. Ne pregăteam sufleteşte să ne facem un cappucino în bucătăria staţiei meteo, doar vorbisem tot drumul de acest cappucino, iar Raul era deja curios să vadă cum e. Spunea că nu a mai băut niciodată, dar sigur i-am mai făcut eu pe la munte. Totuşi el mereu zice că e prima dată. Amuzant, seamănă cu unele fete.

Răsărit peste Predeal


Ajuns la intrare observ că tunelul de zăpadă prin care eram obişnuit să intru iarna nu era acolo. Staţi fără grijă, nu-l dăduse nimeni la o parte, doar că nu prea era aşa multă zăpadă. Mai mult de 30-50 cm nu avea stratul de zăpadă. Altădată am găsit tot parterul îngropat, coborai efectiv printr-un tunel să intri în staţia meteo, iar din cabană de-abia se vedea acoperişul. Se pare că până la urmă încălzirea globală chiar există.

Cabana Omu, staţia meteorologică şi Raul


Morarul, Bucşoiul şi o idee din Piatra Craiului


Hai să nu vă mai reţin, revin la subiect. Citim frumuşel anunţul, mai vedem şi o imagine cu un pat tăiat şi o sonerie. Doar nu era să plecăm, am sunat. Am sunat. Am sunat. Am mai sunat o dată. A sunat şi Raul. N-am mai sunat. Am ieşit afară şi am strigat, am fluierat, mai aveam puţin şi chiuiam! N-am chiuit, am strigat în continuare. În cabană se vedea lumină, risipă de energie şi noi stăteam în frig. La un moment dat mă gândeam ce fain ar fi să am un bec de-ăla în braţe, cred că ar ţine puţin de cald.


Eu m-am lăsat păgubaş mai repede, Raul îi dădea înainte cu strigatul. S-a deschis un geam. Parcă simţeam căldura ce se risipea prin el.. M-am dus mai departe pentru a prelungi agonia, nu vroiam să aud un om care refuză altor oameni speranţa. Raul tot vorbea acolo, nu prea înţelegeam ce, nici nu prea vroiam să înţeleg. M-am apropiat şi am înţeles. Era o femeie care ne sfătuia părinteşte să mergem la Babe că e frumos acolo. Că au păpica caldă, ceiuţul fierbinte şi camere confortabile. Că trebuie doar să trecem de Cerdac şi am ajuns, nu e mare lucru aşa că drum bun, noi nu mai primim de 2 ani, nu avem voie. Mă făceam că pricep şi dădeam din cap ca şi cum înţelegeam că aici nu vom dormi şi mai avem de mers câteva ore în noapte spre Babe. Cabană care arată ca un spital de nebuni. Am dormit o dată acolo, nu voi mai face greşeala, chiar arată nasol.

Şi cum dădeam eu aşa din cap şi mă făceam că înţeleg, îmi las ochiul interior să zburde puţin în jurul meu, în jurul cabanei, în jurul vârfului cu totul. Căutam un loc unde să ne facem culcuş, că de aici era clar că nu plecăm. Între timp s-a închis geamul, gata cu risipa de căldură.

Mă uit la Raul, Raul la mine şi rămânem cam prostiţi aşa, cu un zâmbet tamp pe buze. Nu am înjurat, nu am nimic. Ne-am apucat să căutam locul de somn. În micile cutii cu instrumente meteorologice nu încăpeam. Înainte era un fel de apărătoare deschisă în jurul staţiei meteo, dar acum acele mici ferestruici au fost acoperite cu scânduri, deci nu aveam loc nici acolo. Mergem la cabană că auzisem eu nu ştiu când şi de la cine că iarna ar fi podul deschis. Doar dacă aveam o rangă ar fi fost deschis şi am zis să nu facem stricăciuni. Pe uşa de la intrare scria frumos cu vopsea sau ceva de genul: NU SPARGEŢI UŞA ! STAŢIA METEO LA 50 M. Asta era, hai acolo! Stai, de acolo venim, să căutăm în continuare. Ajungem la WC. Şi ăsta era închis cu lacătul. Refugiul Salvamont era îngropat sub zăpada viscolită şi părea nefolosit de mult timp, închis era oricum. Nu ştiu de ce dar, am impresia că sunt cam degeaba salvamontiştii ăştia. Oricum asta e altă discuţie.

Ideea e simplă, am căutat şi am căutat degeaba, nu am găsit culcuşul nostru. Dar a venit Raul cu o idee!

Intrarea în staţia meteo este cam aşa. O mare uşă metalică, un hol de un metru jumate şi o uşă simpatică de termopan. Asta e aia cu afişe, postere, sunaţi la salvamont că vă rezolvă ei etc. A fost o clipă când m-am gândit să sunăm la salvamont, am gândit cu voce tare şi Raul a şi răspuns. Ăia sunt beţi acum! Probabil el dacă stă în Sinaia ştie mai bine.

Revenind la ideea de mai devreme, Raul propune să dormim în acel mic holuleţ. Cum nu vroiam să merg la Babe, am fost de acord.

Începem noi şi ne punem izoprenele, scoatem sacii, punem două perechi de şosete, aprindem o baghetă de semnalizare (sau cum s-o numi), cinăm liniştiţi şi ne pregătim de somn.

Fiecare avea câte o grijă, Raul că trebuie să iasă des în viscol să facă pipi, eu că iese meteorologul să citească instrumentele.

Prima se adevereşte repede, Raul face cam des noaptea se pare. Se întoarce, se bagă în sac, adoarme. Eu nu am probleme cu somnul, adorm repede oriunde, dar am un somn uşor, simt mişcările în jurul meu. Aud paşi în spate, apare şi o lumină. Cineva ne lumina somnul prin geamul de termopan.

Având rucsacii sprijiniţi de uşă şi cum noi dormeam pe rucsaci, mă pregăteam să se lase "patul" cu noi. Fiindcă s-a deschis uşa, asta s-a şi întâmplat. După o oră, două petrecute afară, am fost poftiţi înăuntru, la somn, la căldură. Adică pe duşumeaua rece din bucătărie. Sunt destule camere pe-acolo, dar nu pentru noi se pare.

Să nu mai lungim vorba, am intrat în bucătărie, ne-am făcut cappucino, ne-am întins iar izoprenele şi somn de voie. Cu întreruperi la mine cauzate de sforăitul lui Raul, iar la Raul cauzate de ghionturile mele.

Răsăritul şi releul de pe Coştila


Dimineaţa Raul m-a scos să văd răsăritul, magnific ce să spun. Nu mă prea impresionează. Totuşi am făcut multe poze, dar parcă nu aşa reuşite.

Am încercat eu să flutur drapelul, dar mă cam flutura vântul cu totul


Ne întreabă gazda noastră, se pare că era singură acolo femeia respectivă, dacă am făcut poze frumoase, spunem că da. Ne lasă să mâncăm, ne trece numele pe lista neagră - ATENŢIE ! Nu mai avem voie toată viaţa să trecem pe acolo, suntem pe listă! Mulţumim pentru cazare şi ne recomandă cu căldură drum bun şi să nu mai veniţi niciodată! Asta e, în viaţa asta ne-am lins pe bot de staţia meteo. Dormim în hol, nici o grijă.


Înainte să plecăm am făcut tradiţionala fotografie de grup pe vârf. Pot programa aparatul să facă singur poză la 10 sec şi am făcut câteva ture până a ieşit ceea ce vedeţi aici



Ne echipăm frumos pentru viscolul de afară şi pornim spre hornurile Mălăieşti. Drumul chiar lejer şi vizibilitatea foarte bună. Lumina atât de frumoasă la răsărit, se transformase într-o lumină foarte plată şi rece. Erau nori destul de grei cam peste tot. Totuşi era plăcut, nu era frig, doar vând foarte puternic. Pe alocuri cred că te lua pe sus dacă nu călcai apăsat. Ce bine să ai cagulă, mănuşi, ochelari.

Cam aşa arăta Valea Morarului


Valea Gaura


Padina Crucii


În drum spre Hornurile Mălăieşti


O ultimă privire spre vârf


Şi o privire spre cabana Mălăieşti prin Hornul Mic


Hornul Mare - un traseu foarte plăcut!



Pe dreapta aveam Bucşoiul şi Brâna Caprelor - un traseu absolut superb! Iar în stânga - Padina Crucii


Fredonam aiurea şi făceam pauze lungi pentru poze. Mă cam mişca vântul, dar nu conta. Până la hornuri a fost cum a fost, dar pe horn era viaţă. Nu tu frig, nu tu vânt. Raul nu mai fusese iarna pe-aici şi avea emoţii. Î-am zis să stea liniştit şi ca să-l îmbărbătez puţin i-am prezentat o tehnică secretă de-a mea folosită la coborât. Te asezi pe fund şi tragi semnalul! A prins-o bine şi cobora pufăind în urma mea, amuzant.



După ce am ieşit din horn ne-a cam amuţit grandoarea căldărilor glaciare. Aici pereţii sunt imenşi, stâncoşi şi foarte abrupţi. Mereu îmi place să casc gura la ei.

O privire de jos în sus spre horn



Spre Mălăieşti




Punctul ăla mic şi crăcănat din dreapta jos este Raul. Măriciă valea nu? Măricei şi bolovanii


Până la Mălăieşti a fost o joacă. Acolo cam pustiu, doar o pereche de tineri care urmau să coboare. S-a dat el puţin zmeu că nu avea sens să-şi ia echipamentul de acasă şi să urce la Omu, dar cunoaştem bine genul. Sau poate chiar nu avea sens, habar n-am.


Am spus păţania cu staţia meteo celor de la cabană şi s-au cam mirat. Totuşi au menţionat de un scandal în vară pe-acolo. Nu ştiu mai multe.

De la Mălăieşti până în Buşteni nimic interesant. Pe Tache Ionescu până la Izvoare şi mai departe pe la Gura Diham în Buşteni.

Valea Bucşoiului


De menţionat că nu era pericol la traversările de pe Take Ionescu şi că de la Izvoare începeau pantofarii, dar suntem deja obişnuiţi. A, a mai fost ceva amuzant. La Izvoare apare un tip şi vede şi el releul şi întrabă. Aia e Crucea? Da, Crucea, dar se vede din profil şi de-aia nu se vad braţele. Pantofari.

În final ce să vă zic, drum bun la Omu şi somn plăcut de o oră-două în hol. Ne vedem pe lista neagră!


p.s. păcat că nu ne-am pozat în ipostazele somnului

3 comentarii:

  1. Absolut superb. Culorile oferite de rasarit sunt superbe. Cred si eu ca a meritat urcusul. Felicitari. Ai pozat locuri minunate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţumesc. Urcuşul merită întotdeauna!

    RăspundețiȘtergere
  3. Excelente AMINTIRI, scrise si fotografiate! Uite asa ai ce POVESTI!

    RăspundețiȘtergere