sâmbătă, decembrie 05, 2009

Valea Albă - 1 dec 2009


Se apropia 1 decembrie şi spiritul meu naţionalist se tot gândea pe unde să fluture drapelul naţional. Având în vedere că am un fel de tradiţie combinată cu ambiţie şi vreau să ajung în fiecare iarnă pe Vf. Omu, am zis că aceasta va fi destinaţia mea.

Am încercat să atrag şi alţi colegi de club dar fără succes. Din fericire a vrut Raul şi astfel nu am fost nevoit să urc singur.

În seara plecării am făcut un adevărat maraton între locurile unde mi-am depozitat hainele şi echipamentul. Am casa în construcţie şi este cam haos pe-aici. Bocancii i-am găsit cel mai greu, cred că în aproape o oră de cercetări. Am dormit cam puţin în noaptea aia, cam 3-4 ore. Când am plecat spre gară, pe la 3 jumătate nu găseam taxi. Am trezit pe cineva să sune, amuzant. Ce, doar eu să fiu treaz la 4 dimineaţa?

Am plecat cu personalul de 4 dimineaţa. În tren am avut parte de un somn întrerupt de zgomotul trenului şi prelungit de întârzierile frecvente. Din Sinaia s-a urcat şi Raul şi după două staţii am coborât în capitala alpinismului românesc, Buşteniul.


Nici nu răsărise Soarele bine, iar noi eram pe potecă având un chef nebun să ne întoarcem sau să dormim pe undeva prin pădure. Ah, dacă nu ai fost la munte nu cunoşti sentimentul acela care te face să scoţi izoprenul, să uiţi vârfurile şi văile şi să te întinzi liniştit în bătaia razelor de Soare. De unde să ştii, habar nu ai!


Nu ştiu ce simţea Raul, cu toate că se vedea bine că este obosit şi lenes, dar eu mă simţeam total fără vlagă. Doar ambiţia şi experienţa aş putea zice că m-au făcut să pun pas după pas pentru a ajunge în locul numit "La verdeaţă". Cu puţin înainte de acest loc, poteca intră în traversarea muntelui Coştila pe o brănă foarte îngustă şi extrem de expusă. Golul de peste 50-100 de metri sau poate şi mai mult (nu pot aprecia exact) mereu îmi dă fiori.

Valea arăta cam aşa.


Şi ca bonus peste tot era Soare, frumos, sigur era şi cald, numai la noi era umbră şi frig. Urcam pe vale nordică ce să faci!


Un scurt popas pentru aprovizionarea burţilor şi în sus, să terminăm şi să dormim. Cred că la început ăsta a fost cel mai puternic sentiment care m-a pus în mişcare, somnul liniştit din viscolul de la Omu.

În prima parte a văii nu prea am făcut poze pentru că era o lumină foarte rece în vale şi oricum aveam multe fotografii de-aici în condiţii mai bune. Totuşi câteva poze să ne facem o idee avem.

Prima parte a văii era fără pic de zăpadă, motiv pentru Raul să danseze puţin.


Coarda şi pioletul sunt destul de importante prin astfel de coclauri în vreme de iarnă.


În ideea că se va face fotograf, Raul exersează.


Se mai şi odihneşte.


În faţa imensului bolovan care blochează înaintarea pe firul văii şi ne obligă să-l ocolim prin dreapta.


Puţin mai jos de locul numit "Iadul Văii Albe", începea zăpada. Colţarii iar se dovedesc a fi foarte utili. Nu pe tot traseul era zăpadă multă, am urcat cu colţarii şi pe teren mixt (stâncă şi zăpadă) şi cu toate că nu sunt "tehnici", s-au dovedit rezistenţi şi foarte agăţărători.

Începem să "facem treabă" - vorba lui Raul. Din Iadul Văii Albe, un perete de cca. 20-30 m ne aşteaptă. Nu este foarte dificil, fiind brăzdat de brâuri micuţe şi smocuri de iarbă foarte dese.

Fiind pe post de cercetaş, am urcat primul cam peste tot şi ajuns sus îl asiguram pe Raul care a slăbit, are doar puţin peste 90 de kg!


După acest perete puteam spune că ne-am apropiat de Soare şi eram foarte nerăbdători să-l întâlnim. Timpul era în favoarea noastră şi ne bucuram.


Acum urmează un culoar îngust şi destul de abrupt pe alocuri, care pare destul de scurt. În realitate a fost cam lung, plus faptul că Raul aluneca cam tare pe zăpada îngheţată şi a trebuit să-l iau frumuşel de mânuţă să nu se prăvălească în râpă spre Buşteni. Am înaintat destul de încet pentru că eram obosiţi şi mergeam la braţ. Păcat că nu avem şi poze.


Pe alocuri găseam porţiuni cu gheaţă, un adevărat derdeluş!


Ajunşi sus mai aruncăm o privire văii şi gonim spre platou, spre Soare! Şi câteva căprioare! Capre negre în realitate. Am observat că sunt mult mai negre decât vara când numele nu li se potriveşte. Ne uitam la ele şi ele la noi. Ne-am săturat de uitat şi ne-am văzut fiecare de ale lui, mai aveam de făcut treabă până la Omu.


Vedere spre Postăvarul - în stânga, Piatra Mare - în dreapta. În prim plan avem muntele Moraru şi magnificii lui colţi. Hăul acela mare de la picioarele mele poartă numele de Valea Cerbului - nu urcaţi pe-acolo (muriţi de plictiseală), iar eu stau cocoţat pe Coştila.


Valea Albă iese fix în poteca dintre Monumentul Eroilor (Crucea Caraimanului) şi Vf. Omu. La pas spre somn deci. Drumul nu este dificil, dimpotrivă. Totuşi în vreme de ceaţă ne putem rătăci dacă nu ţinem poteca destul de bine marcată cu stâlpi metalici.

Din aceste locuri avem o minunată privelişte asupra Morarului şi a vf. Omu.


Obârşia în apus.


O privire în urmă ne arată Luna şi releul de pe Coştila



Până la Omu mai aveam un hop - Cerdacul. Anul trecut am încercat de două ori să trec pe-aici, dar nu am reuşit. O dată am abandonat la Babe şi am coborât cu telecabina. A doua oara am ajuns aici, dar din cauza viscolului puternic şi a ceţei dese, care nu ne lăsa să vedem nimic, am abandonat. Acum era clar, vedeam ce ne aşteaptă.

Mare lucru nu este Cerdacul ăsta. Vara se traversează pe sub şirul de stânci înalte de zeci de metri, simplu. Iarna în schimb este recomandat pe deasupra lor pentru a evita traversarea pe brână. Traseul este bine marcat cu stâlpi metalici şi nu este prea înclinat. Are o lăţime destul de mare, dar şi un hău de zeci, sute de metri. Destul de impresionant ce să zic.
Totuşi dacă stai bine cu bătăile inimii nu ai de ce să-ţi faci griji, dimpotrivă admiri peisajul. Am admirat şi eu cu nasu în bocanci şi pasul mare să scap de-acolo.

Cam aşa arată:


După, se vede binişor drumul spre cabană.


Drumul a fost amuzant, ne opream la 5 paşi, Raul mai des :D !

Când urcam pe vale credeam că vom ajunge pe lumină la Omu. Lumină a fost, de Lună. Foarte fain să urci la lumina Lunii pe zăpadă. Mai erau oameni pe traseu, dar pe sus, noi am mers pe traseul de vară, care iarna devine o traversare deasupra Văii Cerbului. Amuzant să o iei la vale pe-aici. (Se vede foarte bine traseul în poza de mai sus). Mă refer la porţiunea de după şaua Văii Cerbului până la cabană.

Despre oamenii văzuţi pe sus credeam că se plimbă şi ei pe-acolo aşa.. să vadă apusul. Am aflat noi până la urmă de ce se plimbau.

Cu chiu cu vai şi cu tot cu Raul am ajuns la cabană. La cabana fericire. De unde? Era închisă! Oricum ştiam că este închisă iarna, aşa că am căutat fericirea la staţia meteo. De unde atâta fericire? Era doar un anunţa mare: NU CAZĂM ! NU INSISTAŢI !

restul urmează...

2 comentarii:

  1. Imi place apusul peste Obarsie :)

    Si sunt curioasa sa citesc continuarea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pana acum e cel mai bine structurat jurnal de tura. Bravo.

    RăspundețiȘtergere