Vf. Omu de 1 dec 2009

Înainte de răsărit pe vârful Omu

Oboseala urcuşului era deja uitată. Ne pregăteam sufleteşte să ne facem un cappucino în bucătăria staţiei meteo, doar vorbisem tot drumul de acest cappucino, iar Raul era deja curios să vadă cum e. Spunea că nu a mai băut niciodată, dar sigur i-am mai făcut eu pe la munte. Totuşi el mereu zice că e prima dată. Amuzant, seamănă cu unele fete.

Răsărit peste Predeal


Ajuns la intrare observ că tunelul de zăpadă prin care eram obişnuit să intru iarna nu era acolo. Staţi fără grijă, nu-l dăduse nimeni la o parte, doar că nu prea era aşa multă zăpadă. Mai mult de 30-50 cm nu avea stratul de zăpadă. Altădată am găsit tot parterul îngropat, coborai efectiv printr-un tunel să intri în staţia meteo, iar din cabană de-abia se vedea acoperişul. Se pare că până la urmă încălzirea globală chiar există.

Cabana Omu, staţia meteorologică şi Raul


Morarul, Bucşoiul şi o idee din Piatra Craiului


Hai să nu vă mai reţin, revin la subiect. Citim frumuşel anunţul, mai vedem şi o imagine cu un pat tăiat şi o sonerie. Doar nu era să plecăm, am sunat. Am sunat. Am sunat. Am mai sunat o dată. A sunat şi Raul. N-am mai sunat. Am ieşit afară şi am strigat, am fluierat, mai aveam puţin şi chiuiam! N-am chiuit, am strigat în continuare. În cabană se vedea lumină, risipă de energie şi noi stăteam în frig. La un moment dat mă gândeam ce fain ar fi să am un bec de-ăla în braţe, cred că ar ţine puţin de cald.


Eu m-am lăsat păgubaş mai repede, Raul îi dădea înainte cu strigatul. S-a deschis un geam. Parcă simţeam căldura ce se risipea prin el.. M-am dus mai departe pentru a prelungi agonia, nu vroiam să aud un om care refuză altor oameni speranţa. Raul tot vorbea acolo, nu prea înţelegeam ce, nici nu prea vroiam să înţeleg. M-am apropiat şi am înţeles. Era o femeie care ne sfătuia părinteşte să mergem la Babe că e frumos acolo. Că au păpica caldă, ceiuţul fierbinte şi camere confortabile. Că trebuie doar să trecem de Cerdac şi am ajuns, nu e mare lucru aşa că drum bun, noi nu mai primim de 2 ani, nu avem voie. Mă făceam că pricep şi dădeam din cap ca şi cum înţelegeam că aici nu vom dormi şi mai avem de mers câteva ore în noapte spre Babe. Cabană care arată ca un spital de nebuni. Am dormit o dată acolo, nu voi mai face greşeala, chiar arată nasol.

Şi cum dădeam eu aşa din cap şi mă făceam că înţeleg, îmi las ochiul interior să zburde puţin în jurul meu, în jurul cabanei, în jurul vârfului cu totul. Căutam un loc unde să ne facem culcuş, că de aici era clar că nu plecăm. Între timp s-a închis geamul, gata cu risipa de căldură.

Mă uit la Raul, Raul la mine şi rămânem cam prostiţi aşa, cu un zâmbet tamp pe buze. Nu am înjurat, nu am nimic. Ne-am apucat să căutam locul de somn. În micile cutii cu instrumente meteorologice nu încăpeam. Înainte era un fel de apărătoare deschisă în jurul staţiei meteo, dar acum acele mici ferestruici au fost acoperite cu scânduri, deci nu aveam loc nici acolo. Mergem la cabană că auzisem eu nu ştiu când şi de la cine că iarna ar fi podul deschis. Doar dacă aveam o rangă ar fi fost deschis şi am zis să nu facem stricăciuni. Pe uşa de la intrare scria frumos cu vopsea sau ceva de genul: NU SPARGEŢI UŞA ! STAŢIA METEO LA 50 M. Asta era, hai acolo! Stai, de acolo venim, să căutăm în continuare. Ajungem la WC. Şi ăsta era închis cu lacătul. Refugiul Salvamont era îngropat sub zăpada viscolită şi părea nefolosit de mult timp, închis era oricum. Nu ştiu de ce dar, am impresia că sunt cam degeaba salvamontiştii ăştia. Oricum asta e altă discuţie.

Ideea e simplă, am căutat şi am căutat degeaba, nu am găsit culcuşul nostru. Dar a venit Raul cu o idee!

Intrarea în staţia meteo este cam aşa. O mare uşă metalică, un hol de un metru jumate şi o uşă simpatică de termopan. Asta e aia cu afişe, postere, sunaţi la salvamont că vă rezolvă ei etc. A fost o clipă când m-am gândit să sunăm la salvamont, am gândit cu voce tare şi Raul a şi răspuns. Ăia sunt beţi acum! Probabil el dacă stă în Sinaia ştie mai bine.

Revenind la ideea de mai devreme, Raul propune să dormim în acel mic holuleţ. Cum nu vroiam să merg la Babe, am fost de acord.

Începem noi şi ne punem izoprenele, scoatem sacii, punem două perechi de şosete, aprindem o baghetă de semnalizare (sau cum s-o numi), cinăm liniştiţi şi ne pregătim de somn.

Fiecare avea câte o grijă, Raul că trebuie să iasă des în viscol să facă pipi, eu că iese meteorologul să citească instrumentele.

Prima se adevereşte repede, Raul face cam des noaptea se pare. Se întoarce, se bagă în sac, adoarme. Eu nu am probleme cu somnul, adorm repede oriunde, dar am un somn uşor, simt mişcările în jurul meu. Aud paşi în spate, apare şi o lumină. Cineva ne lumina somnul prin geamul de termopan.

Având rucsacii sprijiniţi de uşă şi cum noi dormeam pe rucsaci, mă pregăteam să se lase "patul" cu noi. Fiindcă s-a deschis uşa, asta s-a şi întâmplat. După o oră, două petrecute afară, am fost poftiţi înăuntru, la somn, la căldură. Adică pe duşumeaua rece din bucătărie. Sunt destule camere pe-acolo, dar nu pentru noi se pare.

Să nu mai lungim vorba, am intrat în bucătărie, ne-am făcut cappucino, ne-am întins iar izoprenele şi somn de voie. Cu întreruperi la mine cauzate de sforăitul lui Raul, iar la Raul cauzate de ghionturile mele.

Răsăritul şi releul de pe Coştila


Dimineaţa Raul m-a scos să văd răsăritul, magnific ce să spun. Nu mă prea impresionează. Totuşi am făcut multe poze, dar parcă nu aşa reuşite.

Am încercat eu să flutur drapelul, dar mă cam flutura vântul cu totul


Ne întreabă gazda noastră, se pare că era singură acolo femeia respectivă, dacă am făcut poze frumoase, spunem că da. Ne lasă să mâncăm, ne trece numele pe lista neagră - ATENŢIE ! Nu mai avem voie toată viaţa să trecem pe acolo, suntem pe listă! Mulţumim pentru cazare şi ne recomandă cu căldură drum bun şi să nu mai veniţi niciodată! Asta e, în viaţa asta ne-am lins pe bot de staţia meteo. Dormim în hol, nici o grijă.


Înainte să plecăm am făcut tradiţionala fotografie de grup pe vârf. Pot programa aparatul să facă singur poză la 10 sec şi am făcut câteva ture până a ieşit ceea ce vedeţi aici



Ne echipăm frumos pentru viscolul de afară şi pornim spre hornurile Mălăieşti. Drumul chiar lejer şi vizibilitatea foarte bună. Lumina atât de frumoasă la răsărit, se transformase într-o lumină foarte plată şi rece. Erau nori destul de grei cam peste tot. Totuşi era plăcut, nu era frig, doar vând foarte puternic. Pe alocuri cred că te lua pe sus dacă nu călcai apăsat. Ce bine să ai cagulă, mănuşi, ochelari.

Cam aşa arăta Valea Morarului


Valea Gaura


Padina Crucii


În drum spre Hornurile Mălăieşti


O ultimă privire spre vârf


Şi o privire spre cabana Mălăieşti prin Hornul Mic


Hornul Mare - un traseu foarte plăcut!


Pe dreapta aveam Bucşoiul şi Brâna Caprelor - un traseu absolut superb! Iar în stânga - Padina Crucii


Fredonam aiurea şi făceam pauze lungi pentru poze. Mă cam mişca vântul, dar nu conta. Până la hornuri a fost cum a fost, dar pe horn era viaţă. Nu tu frig, nu tu vânt. Raul nu mai fusese iarna pe-aici şi avea emoţii. Î-am zis să stea liniştit şi ca să-l îmbărbătez puţin i-am prezentat o tehnică secretă de-a mea folosită la coborât. Te asezi pe fund şi tragi semnalul! A prins-o bine şi cobora pufăind în urma mea, amuzant.



După ce am ieşit din horn ne-a cam amuţit grandoarea căldărilor glaciare. Aici pereţii sunt imenşi, stâncoşi şi foarte abrupţi. Mereu îmi place să casc gura la ei.

O privire de jos în sus spre horn



Spre Mălăieşti



Punctul ăla mic şi crăcănat din dreapta jos este Raul. Măriciă valea nu? Măricei şi bolovanii


Până la Mălăieşti a fost o joacă. Acolo cam pustiu, doar o pereche de tineri care urmau să coboare. S-a dat el puţin zmeu că nu avea sens să-şi ia echipamentul de acasă şi să urce la Omu, dar cunoaştem bine genul. Sau poate chiar nu avea sens, habar n-am.


Am spus păţania cu staţia meteo celor de la cabană şi s-au cam mirat. Totuşi au menţionat de un scandal în vară pe-acolo. Nu ştiu mai multe.

De la Mălăieşti până în Buşteni nimic interesant. Pe Tache Ionescu până la Izvoare şi mai departe pe la Gura Diham în Buşteni.

Valea Bucşoiului


De menţionat că nu era pericol la traversările de pe Take Ionescu şi că de la Izvoare începeau pantofarii, dar suntem deja obişnuiţi. A, a mai fost ceva amuzant. La Izvoare apare un tip şi vede şi el releul şi întrabă. Aia e Crucea? Da, Crucea, dar se vede din profil şi de-aia nu se vad braţele. Pantofari.

În final ce să vă zic, drum bun la Omu şi somn plăcut de o oră-două în hol. Ne vedem pe lista neagră!


p.s. păcat că nu ne-am pozat în ipostazele somnului

Valea Albă - 1 dec 2009

Se apropia 1 decembrie şi spiritul meu naţionalist se tot gândea pe unde să fluture drapelul naţional. Având în vedere că am un fel de tradiţie combinată cu ambiţie şi vreau să ajung în fiecare iarnă pe Vf. Omu, am zis că aceasta va fi destinaţia mea.

Am încercat să atrag şi alţi colegi de club dar fără succes. Din fericire a vrut Raul şi astfel nu am fost nevoit să urc singur.

În seara plecării am făcut un adevărat maraton între locurile unde mi-am depozitat hainele şi echipamentul. Am casa în construcţie şi este cam haos pe-aici. Bocancii i-am găsit cel mai greu, cred că în aproape o oră de cercetări. Am dormit cam puţin în noaptea aia, cam 3-4 ore. Când am plecat spre gară, pe la 3 jumătate nu găseam taxi. Am trezit pe cineva să sune, amuzant. Ce, doar eu să fiu treaz la 4 dimineaţa?

Am plecat cu personalul de 4 dimineaţa. În tren am avut parte de un somn întrerupt de zgomotul trenului şi prelungit de întârzierile frecvente. Din Sinaia s-a urcat şi Raul şi după două staţii am coborât în capitala alpinismului românesc, Buşteniul.

Nici nu răsărise Soarele bine, iar noi eram pe potecă având un chef nebun să ne întoarcem sau să dormim pe undeva prin pădure. Ah, dacă nu ai fost la munte nu cunoşti sentimentul acela care te face să scoţi izoprenul, să uiţi vârfurile şi văile şi să te întinzi liniştit în bătaia razelor de Soare. De unde să ştii, habar nu ai!

Nu ştiu ce simţea Raul, cu toate că se vedea bine că este obosit şi lenes, dar eu mă simţeam total fără vlagă. Doar ambiţia şi experienţa aş putea zice că m-au făcut să pun pas după pas pentru a ajunge în locul numit "La verdeaţă". Cu puţin înainte de acest loc, poteca intră în traversarea muntelui Coştila pe o brănă foarte îngustă şi extrem de expusă. Golul de peste 50-100 de metri sau poate şi mai mult (nu pot aprecia exact) mereu îmi dă fiori.

Valea arăta cam aşa.

Şi ca bonus peste tot era Soare, frumos, sigur era şi cald, numai la noi era umbră şi frig. Urcam pe vale nordică ce să faci!

Un scurt popas pentru aprovizionarea burţilor şi în sus, să terminăm şi să dormim. Cred că la început ăsta a fost cel mai puternic sentiment care m-a pus în mişcare, somnul liniştit din viscolul de la Omu.

În prima parte a văii nu prea am făcut poze pentru că era o lumină foarte rece în vale şi oricum aveam multe fotografii de-aici în condiţii mai bune. Totuşi câteva poze să ne facem o idee avem.

Prima parte a văii era fără pic de zăpadă, motiv pentru Raul să danseze puţin.

Coarda şi pioletul sunt destul de importante prin astfel de coclauri în vreme de iarnă.


În ideea că se va face fotograf, Raul exersează.


Se mai şi odihneşte.

În faţa imensului bolovan care blochează înaintarea pe firul văii şi ne obligă să-l ocolim prin dreapta.

Puţin mai jos de locul numit "Iadul Văii Albe", începea zăpada. Colţarii iar se dovedesc a fi foarte utili. Nu pe tot traseul era zăpadă multă, am urcat cu colţarii şi pe teren mixt (stâncă şi zăpadă) şi cu toate că nu sunt "tehnici", s-au dovedit rezistenţi şi foarte agăţărători.

Începem să "facem treabă" - vorba lui Raul. Din Iadul Văii Albe, un perete de cca. 20-30 m ne aşteaptă. Nu este foarte dificil, fiind brăzdat de brâuri micuţe şi smocuri de iarbă foarte dese.

Fiind pe post de cercetaş, am urcat primul cam peste tot şi ajuns sus îl asiguram pe Raul care a slăbit, are doar puţin peste 90 de kg!

După acest perete puteam spune că ne-am apropiat de Soare şi eram foarte nerăbdători să-l întâlnim. Timpul era în favoarea noastră şi ne bucuram.

Acum urmează un culoar îngust şi destul de abrupt pe alocuri, care pare destul de scurt. În realitate a fost cam lung, plus faptul că Raul aluneca cam tare pe zăpada îngheţată şi a trebuit să-l iau frumuşel de mânuţă să nu se prăvălească în râpă spre Buşteni. Am înaintat destul de încet pentru că eram obosiţi şi mergeam la braţ. Păcat că nu avem şi poze.

Pe alocuri găseam porţiuni cu gheaţă, un adevărat derdeluş!

Ajunşi sus mai aruncăm o privire văii şi gonim spre platou, spre Soare! Şi câteva căprioare! Capre negre în realitate. Am observat că sunt mult mai negre decât vara când numele nu li se potriveşte. Ne uitam la ele şi ele la noi. Ne-am săturat de uitat şi ne-am văzut fiecare de ale lui, mai aveam de făcut treabă până la Omu.

Vedere spre Postăvarul - în stânga, Piatra Mare - în dreapta. În prim plan avem muntele Moraru şi magnificii lui colţi. Hăul acela mare de la picioarele mele poartă numele de Valea Cerbului - nu urcaţi pe-acolo (muriţi de plictiseală), iar eu stau cocoţat pe Coştila.

Valea Albă iese fix în poteca dintre Monumentul Eroilor (Crucea Caraimanului) şi Vf. Omu. La pas spre somn deci. Drumul nu este dificil, dimpotrivă. Totuşi în vreme de ceaţă ne putem rătăci dacă nu ţinem poteca destul de bine marcată cu stâlpi metalici.

Din aceste locuri avem o minunată privelişte asupra Morarului şi a vf. Omu.

Obârşia în apus.


O privire în urmă ne arată Luna şi releul de pe Coştila

Până la Omu mai aveam un hop - Cerdacul. Anul trecut am încercat de două ori să trec pe-aici, dar nu am reuşit. O dată am abandonat la Babe şi am coborât cu telecabina. A doua oara am ajuns aici, dar din cauza viscolului puternic şi a ceţei dese, care nu ne lăsa să vedem nimic, am abandonat. Acum era clar, vedeam ce ne aşteaptă.

Mare lucru nu este Cerdacul ăsta. Vara se traversează pe sub şirul de stânci înalte de zeci de metri, simplu. Iarna în schimb este recomandat pe deasupra lor pentru a evita traversarea pe brână. Traseul este bine marcat cu stâlpi metalici şi nu este prea înclinat. Are o lăţime destul de mare, dar şi un hău de zeci, sute de metri. Destul de impresionant ce să zic.
Totuşi dacă stai bine cu bătăile inimii nu ai de ce să-ţi faci griji, dimpotrivă admiri peisajul. Am admirat şi eu cu nasu în bocanci şi pasul mare să scap de-acolo.

Cam aşa arată:


După, se vede binişor drumul spre cabană.


Drumul a fost amuzant, ne opream la 5 paşi, Raul mai des :D !

Când urcam pe vale credeam că vom ajunge pe lumină la Omu. Lumină a fost, de Lună. Foarte fain să urci la lumina Lunii pe zăpadă. Mai erau oameni pe traseu, dar pe sus, noi am mers pe traseul de vară, care iarna devine o traversare deasupra Văii Cerbului. Amuzant să o iei la vale pe-aici. (Se vede foarte bine traseul în poza de mai sus). Mă refer la porţiunea de după şaua Văii Cerbului până la cabană.

Despre oamenii văzuţi pe sus credeam că se plimbă şi ei pe-acolo aşa.. să vadă apusul. Am aflat noi până la urmă de ce se plimbau.

Cu chiu cu vai şi cu tot cu Raul am ajuns la cabană. La cabana fericire. De unde? Era închisă! Oricum ştiam că este închisă iarna, aşa că am căutat fericirea la staţia meteo. De unde atâta fericire? Era doar un anunţa mare: NU CAZĂM ! NU INSISTAŢI !

restul urmează...

Calator

Îmi este dor de un drum la munte, la Sighişoara sau pe unde mai mergeam eu. Şi acum mă plimb foarte mult, dar nu mai simt entuziasmul drumului. Mă duc de parcă mă întorc. Am impresia că deja am fost acolo unde plec şi deja am făcut ceea ce voi face, am impresia că sunt bătrân, că am mâncat mălaiul şi am trăit traiul.

Aş vrea să treacă acest sentiment şi să mă uit pofticios la viaţă în urma lui, dar se pare că nu vrea. Poate îl forţăm, dar trebuie să găsim calea!

Contre-Jour 2010

Gata, a fost şi vernisajul calendarului, am lansat şi site-ul personal.

Câteva săptămâni vor fi doar fotografii din calendar pe site, dar prin decembrie, cel târziu ianuarie pun şi altele. Acum tre' să facem reclamă, să se vândă calendarul!

www.freestate-photographic.com